Viaţa fiecăruia constituie un caz particular care în mod normal ar trebui analizat fără a te lăsa pradă ispitei de a fi influenţat de generalităţi. Să judeci pe cineva după “aspectele” exterioare fără a căuta chintesenţa fiecărei trăsături sau caracteristici interioare este, din punctul meu de vedere, cea mai bună dovadă de superficialitate în gândire, desigur nu vorbesc aici despre… asocieri afective însă, să urmăreşti evoluţia vieţi unui om prin prizma unor criterii dictate de interese personale este, din punctual meu de vedere, cea mai mare greşeală de abordare a relaţiilor interumane de orice natură.
Idealist convins, stare aproape sinonimă cu naivitatea, încă mai cred în oameni, în potenţialul lor pozitiv, în calitatea acestora… La vârsta pe care o am tind să cred că acesta este un mare defect de adaptare ce face ca prostia să pară “mic copil”. Mă întreb cum să fac să nu mai cad pradă propriei mele iluzii despre lume. Ignorând-o, aş avea vreo şansă? Nu cred în Dumnezeu – cel puţin pentru mine, prin tot ceea ce mă înconjoară, inexistenţa acestuia ţipă la propriu.
Deci…, dacă în oameni este o greşeală să cred, iar Dumnezeu nu există, atunci ce rămâne? – un imens pustiu…
Postări
