ajungi să-nţelegi că din tot ce-ai fi vrut prea puţine rămân lângă tine,
numai văzând cum se-aprind şi se sting noaptea
toate cărările tale greşite – numai lăsând
să te-nvăluie pulberea lor vei ajunge să ştii
că regretul e şarpele galben pe care-ntr-un vis
îl auzeai ca pe-un râu adormind la picioarele tale,
adormind si trezindu-se iar. Fără cuvânt, fără strigăt:
drumul pe care-ai umblat, ori că-l strigi, ori că-l fluieri,
nu se va-ntoarce la tine; ghemul lui negru şi brun
cineva l-a zvârlit în ocean. Decât orice părere de rău
e mai bună tăcerea. Numai tăcând şi gândindu-te singur
ajungi să-nţelegi că trecutul e-o casă pustie,
pentru toate
păcatele tale izbăvirea e numai în timp, e numai în roşu,
e numai în oameni, în faptele lor. Linişte-n urmă!
Totul e numai acolo-nainte, totul e-n faţă. Aleargă uitând,
ceea ce nu vei uita va veni după tine o dată cu turma
de cerbi străvezii, care sunt poate visele tale.
Totul e doar înainte, totul sunt anii
care ard şi te-ntâmpină-n cale. (A.E. Baconsky)
Mă gândesc la faptul că poezia în general..., referindu-mă la adevărata poezie, nu neodadaismul actual..., are propriul ei “suflu”; uneori, precum o adiere primăvăratică, îţi mângâie faţa, iar întâmplându-se să ajungi în rezonanţă cu pulsul lăutric al acesteia, tinzi să te substitui pe de-a 'ntregul inimii unei fiinţe ce nu-i ştiai sălaşul în tine, doar când şi când simţindu-i tresărirea, zâmbeşti spunându-ţi... „nu poate fi adevărat”. Alteori, poezia este ca vântul de toamnă. Acesta aduce de regulă ploaia rece şi deasă ce nu-ţi udă trupul, cât sufletul – lacrimile celuilalt..., zvârcolindu-se în tine, cu dureri necunoscute încă, cu mâinile făcute căuş, cerşind de la soartă, milă...
La fel şi iarna..., la fel şi vara..., au corespondentul lor eolian în poezie.
Poezia o poţi găsi dealtfel, în tot ce te-nconjoară: muzică, locuri, fapte..., dar faptele generează un alt gen de poezie – epopeea fiecăruia dintre noi. Minţindu-ne sau îndesându-i pumnul în gura şi aşa însângerată, celuilalt nu-i rămâne decât scâncetul înăbuşit al unei vieţi ratate, trăită în van – un paralelism a ceea ce ai fost sau şansa ratată de a fi trăit altfel – „nimicul luând locul unor feţe ce plâng,/ Găsind cuib în mâini ce se frâng tot mai triste”
„...numai tăcând şi gândindu-te singur/ ajungi să-nţelegi că trecutul e-o casă pustie”(Bakonsky)
Cu ferestre curate ce dau spre ţărmuri cu valuri dantelă
Sau ochiuri de geam afumate ce privesc smârcuri în ceaţă
Sau ochiuri de geam afumate ce privesc smârcuri în ceaţă
Postări
